Fotografii de Cristina Nichituş Roncea: Fanny Ardant – La Femme d’à côté

Să transcrii o conversaţie cu Fanny Ardant este un lucru foarte frustrant. Cum să transpui în cuvinte misterul unei personalităţi fascinante, care trăieşte fiecare clipă cu intensitatea adevărului în care crede cu toată fiinţa? Fantastica mobilitate a unei inteligenţe sclipitoare care se mişcă cu rapiditatea gândului ? Pasiunea închisă în fiecare cuvânt pe care-l rosteşte? Gesturile fulgurante, evanescente, care spun mai mult decât cuvintele? Dar mai ales onestitatea, acea deschidere totală, dezarmantă şi cuceritoare, care este marca marilor artişti? Despre Callas, Medeea, actriţa din mijlocul reflectoarelor şi fiinţa umană din afara lor, despre misterioasa Doamnă T, într-un interviu de Anca Ioniţă. Foto Cristina Nichituş.

…Când mi s-a propus să vin în România, am acceptat imediat. Este una dintre ţările pe care le iubesc cel mai mult. Este ţara unde am jucat-o pe Callas, un rol pe care l-am adorat, pentru care am lucrat de la 5 dimineaţa până în noapte târ­ziu. România înseamnă pământul acesta, toţi cei cu care am lucrat, actori, cântăreţi, dansatori. Cunoşti o ţară muncind pe teritoriul ei, văzând mereu acelaşi peisaj. Când am întâlnit un tânăr de 20 de ani care a citit Emma Bovary în franceză, m-am întrebat ce au citit francezii în româneşte? Este un pământ cu oameni speciali. Pentru mine România reprezintă o tradiţie a artelor, a literaturii, o ţară cu un respect faţă de cultură. Am citit literatură română, Mircea Eliade şi Camil Petrescu cu a sa Doamnă T (n.r: din romanul “Patul lui Procust”). O carte care m-a impresionat mult….Când am fost într-un turneu de patru luni în Amazonia, mi-am luat cu mine un teanc de cărţi, printre care şi “Nuntă în cer”, a lui Mircea Eliade. În fiecare seară, într-o cameră mică, înconjurată de o plasă de ţânţari şi de insecte uriaşe care intrau până şi în camera de baie, la lumina unui bec albăstrui, într-o stare oarecum apăsătoare (mă simţeam asemenea unui prizonier care are de făcut patru luni), mă aşezam să citesc “Noces au paradis”. Şi dintr-o dată (face un gest cu mâna, pocnind din degete), mă puteam extrage realităţii înconjurătoare pentru a mă cufunda în cea din carte, puteam spune că există “un altundeva”. Iată magia cărţilor! Un delir care m-a vrăjit şi care m-a salvat. Dacă aş fi citit-o la Paris, nu aş fi gustat atât misterul acestei cărţi…